RSS

Nu preţuim îndeajuns ce avem.

22 Feb

Nup, întotdeauna de dorim mai mult. Aşa e firea omului. Ne plângem pe vdc.net, că ce problemă mare avem, problemă care nici nu se compară cu a altora, problemă mare doar în ochii celui care se plânge de ea.

Niciodată nu suntem mulţumiţi. Întotdeauna găsim ceva problemă, şi uităm de multele lucruri de care noi ne bucurăm, pe când multă lume doar tânjeşte la ele.

Să vă dau un exemplu. Ştiţi serialul House, nu? Doctorul acela sartastic, miserupist si acru care umblă cu un baston. Ei bine, îi s-au atrofiat muşchii de la acel picior, chestie care nu o să îi se vindece toată viaţa. Iar într-un episod, un doctor a reuşit să-i vindece piciorul. Temporar, ce-i drept, da asta nu se ştia.Ştiţi ce făcea în fiecare zi/seară „bătrânul” House? Alerga până la epuizare, venea de acasă până la spital alergând, se dădea pe skateboard…De ce? Pentru că putea. Şi era foarte fericit. O simplă alergătură să te facă atât de fericit….

So,am luat acest exemplu pentru că am trăit şi eu o experienţă din asta. Dacă nu ai nicio problemă, alergi, faci parkour, te dai cu bicicleta, cu skate-ul…şi ţi se pare ceva normal, ceva de care nu ar trebui să te bucuri…wrong. Ar trebui să ne bucurăm de orice lucru pe care îl putem face. Ţin minte de parcă ar fi ieri…iarna trecută, am reuşit să-mi rup piciorul. Pe la tibie, chiar deasupra la gleznă. Aşa că a necesitat gips până deasupra genunchiului. Ştiţi ce înseamnă aia? Înseamnă că trebuie să te mişti cu piciorul drept, fără să ţi-l îndoi. No, chiar vă rog să încercaţi să vă mişcaţi aşa. Încercaţi să vă ridicaţi din pat. Încercaţi să umblaţi. Da, ştiu, nu puteţi. Şi puteţi adăuga încă vreo 3 kg, cât avea gips-ul…

În luna aia de chin am învăţat să preţuiesc zilele când sunt sănătos şi nu am nimic. E foarte, foarte frustrant să nu poţi face nimic de unul singur. Nici măcar să te ridici din pat. Mai mult decât frustrant, devi nervos. Să de depinzi de altul…Nu vă doresc, dar e o experienţă de viaţă care vă schimbă. Şi gândiţi-vă că sunt oameni care o duc aşa toată viaţa…

Când mi-au luat gipsul jos…ce senzaţie…abea mi-am îndoit piciorul să mă pot pune în cărucior…Ajuns acasă, direct, am ieşit afară, să mă plimb….credeţi că nu durea? Muşchii săracii de ei atrofiaţi, dezobişnuţi de efort, oasele la fel…durea ca naiba. Dar mă plimbam, zâmbeam, şi spuneam: Wow, ce bine e să umbli…De durerea care am experimentat-o în seara aceea nu vă mai zic, cred că făcusem şi febră…

A urmat apoi recuperare şi frustrarea că nu mai puteam face lucrurile ce le puteam face înainte. Cel mai frustratnt era că nu puteam fugi…nu tu parkour, nu tu nimic…

În orice caz, super nasol, but that’s not the point. Ideea e că ar trebuie să preţuim mai mult faptul că suntem întregi, sănătoşi, putem alerga, putem orice….şi să ne gândim la asta când mai afirmăm că avem o problemă foarte mare. Toate pălesc în umbra unui om condamnat să stea pe viaţă într-un scaun cu rotile…sau a unui om care nu se mai poate bucura de priveliştea unui cer senin…sau a unui om care nu mai poate auzi acordurile unei chitare…

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Februarie 22, 2010 în Diverse

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: